Competițiile în fotbalul juvenil: Când e prea devreme?

Într-o perioadă în care fotbalul pentru copii devine tot mai competitiv, trebuie să ne oprim o clipă și să ne întrebăm: Ce urmărim, de fapt?

Creștem jucători sau doar alergăm după rezultate?

Ce spune știința despre dezvoltarea copilului

Conform teoriei dezvoltării cognitive a lui Jean Piaget, copilul trece prin etape clare:

• 2–7 ani: Stadiul preoperațional – copilul e egocentric, gândirea sa e dominată de intuiție și emoție. Nu poate înțelege concepte precum strategie, rezultat colectiv sau scop pe termen lung. Lumea e filtrată prin ceea ce simte, aici și acum.

• 7–11 ani: Stadiul operațiilor concrete – copilul începe să gândească logic în contexte concrete. Începe să înțeleagă reguli, roluri, dar încă nu operează cu abstractizări precum „scorul reflectă efortul echipei” sau „strategia învinge talentul”.

Ce înseamnă asta în fotbal?

La 5-8 ani, un copil nu înțelege cu adevărat ce e un clasament, ce înseamnă o strategie de joc sau cum se construiește un avantaj colectiv.

El simte doar emoția momentului. Și dacă emoția e negativă — dacă greșește și este certat, dacă pierde și simte dezamăgirea adulților — atunci se creează o asociere periculoasă: fotbalul = presiune.

Jean Côté: „Competiția e benefică doar dacă e controlată de copil și dacă accentul e pe progres, nu pe rezultat.”

Ce riscuri implică competițiile formale precoce

Competițiile oficiale (cu scor, clasamente și trofee) organizate pentru copii sub 10 ani aduc următoarele riscuri documentate:

Psihologic - Copiii nu înțeleg miza reală, dar simt presiunea adulților.

Emoțional - Frica de greșeală înlocuiește curiozitatea și bucuria jocului.

Sportiv - Sunt selectați copiii cu avantaj fizic precoce, nu cei cu potențial real.

Educațional - Efortul și progresul sunt eclipsate de rezultat.

Doi copii. Două medii.

Imaginează-ți doi copii care încep fotbalul la 5 ani.

• Copilul A merge la câteva turnee pe an. Se joacă sub presiune, cu antrenori care strigă, părinți care cer rezultat, și cu o medalie după fiecare weekend.

• Copilul B nu merge la competiții oficiale. Se antrenează constant la club. E expus la activități cu adversitate adaptate vârstei, are libertate de decizie, face greșeli, e susținut, învățat și încurajat.

Ben Bartlett: „Dacă tot ce oferim e competiție, copiii nu mai învață să joace. Învață doar să câștige.”

Când ajung la 10 ani… cine are avantajul?

Pare o întrebare simplă. Dar realitatea e complexă.

Copilul A are „experiență de competiție”. Dar poate fi un copil anxios, cu reflexe rigide, cu frică de greșeală.

Copilul B are „experiență de joacă”. Dar poate fi creativ, adaptabil, curajos și cu o relație sănătoasă cu fotbalul.

Diferența nu e dată de numărul de trofee, ci de calitatea mediului.

Un mediu de susținere, nu de judecată. Un mediu în care înveți să joci, nu doar să câștigi.

Problema trofeelor pentru toți

La finalul fiecărui turneu, copiii primesc o medalie. Toți.

Cei care s-au implicat, au alergat, au avut realizări individuale. Dar și cei care n-au ascultat, n-au comunicat, n-au fost prezenți în joc.

Pare un gest frumos. Dar poate fi dăunător.

• Copiii învață că participarea în sine e suficientă pentru a fi recompensați.

• Se pierde diferența între implicare reală și simpla prezență.

• Se încurajează motivația externă: „joc ca să primesc ceva”, nu din plăcere sau interes autentic.

• Apare confuzie: „Am jucat slab. De ce primesc medalie?” – și copilul învață să nu-și mai asculte simțurile interioare.

Nu medalia e problema. Ci faptul că devine automatism.

Recompensa trebuie să fie conectată la efort, progres, curaj, implicare — nu la simpla prezență fizică.

Un mediu competitiv contribuie la formarea de jucători, dar abordarea greșită a competițiilor la vârstele mici este o problemă majoră

Copiii trebuie protejați de presiunea rezultatului înainte de a fi pregătiți emoțional și cognitiv pentru el.

Competițiile sunt o unealtă — nu scopul.

Copiii nu pierd nimic dacă nu participă la 15 turnee înainte de 10 ani.

Dar pot pierde totul dacă sunt expuși la presiune, frică și comparație prea devreme.

Rezultatul e trecător. Dezvoltarea rămâne. Creșterea copilului e obiectivul. Nu trofeul.